“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

-Thomas Jefferson, 1776

Cesiunea contractelor de credit bancar catre societatile de recuperare

In cazul in care imprumutatii bancilor ajung in situatia de a fi cesionati catre firme de recuperare pentru intarziere la plata ratelor, pot solicita in instanta constatarea nulitatii absolute a contractului de cesiune pentru neindeplinireaconditiilor de forma si fond, obligatorii pentru incheierea valabila a contractului de cesiune, precum si mentinerea valabilitatii contractului de imprumut. Bancile care nu au avizul BNR care sa le permita efectuarea de astfel de operatiuni, nu pot avea calitatea de cedent in mod valabil, cat timp legea impune limite imperative in acest sens. Astfel, se incalca principiul specialitatii capacitatii de folosinta al institutiilor de credit. Cu alte cuvinte cesiunea de creanta realizata de institutiile de credit capata un caracter comercial dar nu figureaza printre activitatile prevazute in obiectul de activitate al acestora, autorizate in conditiile legii. Inopozabilitatea Contractului de cesiune. Conform art. 1393 Cod civil, lipsa notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea Contractului de imprumut bancar, este un motiv pentru care Contractul de cesiune creanta este inopozabil debitorului, lipsa notificarii conducand la ineficacitatea actului juridic. Lipa notificarii contravene si Deciziei nr. 2852/10.10.2006 a ICCJ care a statuat ca “atata timp cat debitorul nu a fost notificat in scris in legatura cu realizarea acestei cesiuni prin inscrierea contractului la Arhiva de Garantii Reale Imobiliare, cesiunea nu-I este opozabila debitorului”. Pe temeiul art. 6 alin. (2) Noul Cod civil şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivitătii), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi). In lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii...

Continuare

Divortul intr-un stat membru UE

Divorţ. Competenţa internaţională în cazul  căsătoriei încheiate într-un stat membru  al Uniunii Europene între cetăţeni români. Competenţa teritorială a instanţelor române.   1. Care este instanţa competentă în desfacerea căsătoriei între doi cetăţeni români, încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene? Faţă de împrejurarea că părţile au încheiat căsătoria în strainatate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit cărora: „Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru: (a) pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului;  sau în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi;  sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru. b) instantele judecatoresti din statul membru de cetatenie a celor doi soti sau, în cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun. Deoarece părţile au cetăţenie română, se aplică dispoziţiile art. 3 lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii. Am observat insa, din practica instantelor judecatoresti ca acestea au apreciat că, prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, fara a lua in calcul competenţa teritorială alternativă. Prin urmare, criteriul cetăţeniei părţilor prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este, dupa aprecierea instantelor romane, subsidiar, subsecvent, celui...

Continuare