Blog

Pagubiti FNI, AVAS
Autor alex | iunie 30 , 2014 | 6

Prin legea nr. 333/2001 privind unele masuri pentru diminuarea consecintelor incetarii rascumpararii de unitati de fond de catre Fondul National de Investitii, cu completarile ulterioare, AVAS a preluat fara plata toate drepturile si obligatiile CEC SA, rezultate din acte juridice incheiate de acesta cu FNI si/sau cu SOV INVEST SA. La data intrarii in vigoare a acestei legi AVAS se subroga in toate drepturile si obligatiile procesuale ale CEC SA, in toate procesele si cererile aflate pe rolul instantelor judecatoresti, indiferent daca este vorba de faza de judecata sau de executare silita.

In acest context AVAS a facut platii voluntari, incepand din anul 2007, in favoarea investitorilor FNI, in baza sentintelor judecatoresti, in limita incasarilor inregistrate de institutie.

Incepand din luna octombrie 2008, pe fondul lipsei de lichiditate, AVAS a incetat aceste plati, fapt ce a condus la initierea de catre investitorii FNI, prin birourile executorilor judecatoresti, infiintarii de popriri pe toate conturile deschise la trezorerie si EXIMBANK, fapt ce a condus la indisponibilizarea sumelor incasate in conturile AVAS.

Unii dintre pagubitii FNI, au apelat la diversi executori judecatoresti mai putin competenti pentru a executa silit AVAS-ul. Acestia din cauza necunoasterii legii au cerut incuviintarea executarii silite judecatoriei necompetente, eroare urmata de o serie de contestatii la executare formulate de AVAS, culminate cu Intoarcerea executarii silite, pagubitii fiind obligati sa restituie sumele obtinute cu mult efort in urma unor procese cu FNI-ul, ce s-au derulat pe parcursul a 10 ani. Ce este de facut? Mai exista vreo sansa de castigare a acestor procese?

Solutia ar fi apelarea unui avocat specializat pe astfel de probleme din cadrul cabinetului nostru. Exista posibilitatea invocării compensaţiei judecatoresti între creditor şi debitor inclusiv în cazul executării silite prin poprire!

Divort, partaj si taxe timbru
Autor alex | iunie 30 , 2014 | 0

Instanţa competentă

(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Cererea reconvenţională

(1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

(2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului.

(3) În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.

(4) Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) şi (3) atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior.

Cereri accesorii şi incidentale

(1) La cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la:

a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;

b) numele soţilor după divorţ;

c) locuinţa familiei;

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;

f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.

(2) Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.

(3) De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

Efectele divorţului

Art. 401

Drepturile părintelui separat de copil

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

Art. 496

Locuinţa copilului

(1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.

(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Pentru mai multe detalii, consultanta juridica, asistenta/reprezentare juridica, sunati la nr. de telefon: 0723.646.221 sau email: avocat_leon@yahoo.com

Cesiune contracte
Autor alex | iunie 30 , 2014 | Comentariile sunt dezactivate

In cazul in care imprumutatii bancilor ajung in situatia de a fi cesionati catre firme de recuperare pentru intarziere la plata ratelor, pot solicita in instanta constatarea nulitatii absolute a contractului de cesiune pentru neindeplinireaconditiilor de forma si fond, obligatorii pentru incheierea valabila a contractului de cesiune, precum si mentinerea valabilitatii contractului de imprumut.

Bancile care nu au avizul BNR care sa le permita efectuarea de astfel de operatiuni, nu pot avea calitatea de cedent in mod valabil, cat timp legea impune limite imperative in acest sens. Astfel, se incalca principiul specialitatii capacitatii de folosinta al institutiilor de credit. Cu alte cuvinte cesiunea de creanta realizata de institutiile de credit capata un caracter comercial dar nu figureaza printre activitatile prevazute in obiectul de activitate al acestora, autorizate in conditiile legii.

Inopozabilitatea Contractului de cesiune. Conform art. 1393 Cod civil, lipsa notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea Contractului de imprumut bancar, este un motiv pentru care Contractul de cesiune creanta este inopozabil debitorului, lipsa notificarii conducand la ineficacitatea actului juridic.

Lipa notificarii contravene si Deciziei nr. 2852/10.10.2006 a ICCJ care a statuat ca “atata timp cat debitorul nu a fost notificat in scris in legatura cu realizarea acestei cesiuni prin inscrierea contractului la Arhiva de Garantii Reale Imobiliare, cesiunea nu-I este opozabila debitorului”.

Pe temeiul art. 6 alin. (2) Noul Cod civil şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivitătii), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

In lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii reglementări.

Timbrul de mediu
Autor alex | iunie 23 , 2014 | 0

Curtea Europeană de Justiţie din Luxemburg a decis la inceputul acestei saptamanii ca achitarea timbrului de mediu pentru masinile aduse din import este ilegala.

Aceasta masura impusa de catre Rovana Plumb, in perioada cand era ministru al Mediului, este considerata de Curtea Europeană de Justiţie din Luxemburg ca fiind discriminatorie, fapt pentru care a decis că scutirea de la plata timbrului auto favorizează vânzările de autoturisme second hand şi descurajează importurile de vehicule similare, ceea ce este interzis de legislaţia europeană. Practic, prin aceasta decizie, lidera PSD- Rovana Plumb a fost umilita de Curtea Europeană de Justiţie din Luxemburg demonstrandu-i ca a obligat o multime de romani sa plateasca ilegal timbrul de mediu pentru masinile aduse de afara.

Instanţa europena s-a pronunţat, marţi, în speţa Manea, chestionată fiind de către Curtea de Apel Braşov, prin care Mihai Manea a reclamat faptul că pentru o maşină pe care a dorit să o aducă din Spania, statul i-a cerut achitarea timbrului de mediu. De fapt, acesta a reclamat că pentru maşinile de mâna a doua înmatriculate între 1 ianuarie 2007 şi 1 ianuarie 2013 taxa este zero. Trebuie precizat ca în perioada 2007-2013, taxa auto a fost schimbată de mai multe ori, din cauză că nu era conformă cu regulile Uniunii Europene.

Maciej Szpunar, avocatul general al Curţii de Justiţie din Luxemburg, a sustinut ca introducerea timbrului de mediu este o modalitate incorectă a statului de a-şi îndeplini obligaţiile legale. „În consecinţă, beneficiază de scutire cumpărătorul autovehiculului, care este exonerat de obligaţia de plată a taxei la înmatricularea autovehiculului pe numele său, în timp ce dreptul la rambursarea taxei anterioare, neconformă cu dreptul Uniunii, aparţine persoanei care a plătit-o, adică actualului vânzător al autovehiculului sau unuia dintre proprietarii anteriori în cazul în care autovehiculul a fost deja vândut între data plăţii taxei anterioare şi data intrării în vigoare a noii taxe. Prin urmare, chiar dacă beneficiul trezoreriei care decurge din perceperea taxei neconforme cu dreptul Uniunii va fi astfel compensat, de acest fapt nu profită persoana îndrituită la beneficiul rambursării taxei, ci o persoană terţă. Persoana îndrituită va recupera din preţul vânzării cel mult valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea autovehiculului, care va fi însă rareori egală cu valoarea taxei efectiv plătite şi, cu siguranţă, această sumă nu va include dobânda datorată”, a precizat în analiza sa finala avocatului general al Curţii de Justiţie din Luxemburg.

Sursa: ZIUA NEWS

Divort
Autor alex | iunie 23 , 2014 | 0

Divorţ. Competenţa internaţională în cazul  căsătoriei încheiate într-un stat membru  al Uniunii Europene între cetăţeni români.

Competenţa teritorială a instanţelor române.

 

[box type=”info”] 1. Care este instanţa competentă în desfacerea căsătoriei între doi cetăţeni români, încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene?[/box]

Faţă de împrejurarea că părţile au încheiat căsătoria în strainatate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit cărora: „Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului;  sau în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi;  sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru.

b) instantele judecatoresti din statul membru de cetatenie a celor doi soti sau, în cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

Deoarece părţile au cetăţenie română, se aplică dispoziţiile art. 3 lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii. Am observat insa, din practica instantelor judecatoresti ca acestea au apreciat că, prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, fara a lua in calcul competenţa teritorială alternativă. Prin urmare, criteriul cetăţeniei părţilor prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este, dupa aprecierea instantelor romane, subsidiar, subsecvent, celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor soţi sau a unuia dintre ei.

[box type=”info”] 2. Care este instanţa competentă teritorial să judece desfacerea căsătoriei, când unul dintre soţi nu are locuinţa în ţară?[/box]

Pentru a determina competenţa teritorială, devin incidente prevederile art. 914 din acest act normativ. Articolul 915 Noul C. pr. civ. dispune: „(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.” Ipoteza în cauza de faţă este aceea în care pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţele române sunt competente internaţional, situaţie care determină competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului.

 

Procese cu elemente de extraneitate, castigate de cabinetul nostru:

http://portal.just.ro/299/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=29900000000379805&id_inst=299

http://portal.just.ro/299/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=29900000000344052&id_inst=299

http://portal.just.ro/94/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=9400000000073966&id_inst=94

 

SEDIUL PRINCIPAL


Sos. Viilor 78-88, bloc 103, sc. 3, sector 5, Bucuresti