I
N
C
A
R
C
A

Blog

Autor av. Carmen Leon | aprilie 16 , 2015 | 4

Instrumentele juridice naţionale care reglementează sistemele de azil în România, sunt: Legea 122/2006 privind azilul în RomâniaLegea nr.362 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 (include textul Convenţiei în română)Legea nr.361 pentru aderarea României la Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 (include textul Convenţiei în română)

Autoritatea centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul azilului, precum şi de aplicarea dispoziţiilor prezentei legi este Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul manifestării de voinţă, exprimată în scris sau oral, din care să rezulte că acesta solicită protecţia statului român, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de legea nr. 122/2006.

În România procedura de soluţionare a cererilor de azil (procedura ordinară) este structurată în două faze, administrativă şi judecătorească. În faza administrativă sunt analizate în mod individual cererile de azil de către autorităţile administrative, pe baza interviului efectuat cu solicitantul de azil, a documentelor de la dosarul personal şi a informaţiilor din ţara de origine. În faza judecătorească, solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse pot exercita două căi de atac, situaţia acestora urmând a fi analizată de instanţele de judecată.

Autorităţile competente să primească o cerere de azil sunt următoarele: Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi formaţiunile sale teritoriale; structurile Poliţiei de Frontieră Române; structurile Autorităţii pentru Străini; structurile Poliţiei Române; structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei.

Statutul de refugiat şi protecţia subsidiară se acordă pe o perioadă nedeterminată. Protecţia umanitară temporară se acordă pe o perioadă determinată, care nu poate depăşi 2 ani.

Persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: există motive temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa securităţii statului român; sau, persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.

Potrivit art. 23, alin. 1 din Legea nr. 122/2006 privind azilul in Romania, statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi persoanei fără cetăţenie care, fiind în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită datorită aceloraşi motive menţionate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă. Manualul UNHCR  (Office of the United Nations High Commissioner for Refugees), cunoscuta ca Agentia ONU pentru refugiati, referitor la Proceduri si criterii de determinare a statutului de refugiat, in paragraful 37 si urmatoarele, mentioneaza: “fraza (in urma unei temeri bine intemeiate de a fi persecutata), este cheia definitiei (n.n. a statutului de refugiat). Notiunea de temere fiind subiectiva, definitia implica prezenta unui element subiectiv la persoana care solicita sa fie recunoscuta ca refugiat. Elementului temere – care este o stare de spirit si o conditie subiectiva – ii este adaugat calificativul “bine intemeiata”. Rezulta ca statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existenta a unei stari de spirit a celui in cauza, ci si de situatia obiectiva pe care se bazeaza aceasta. Termenul “temeri bine intemeiate “contine deci atat un element subiectiv, cat si unul obiectiv, iar pentru determinarea existentei unei temeri bine intemeiate trebuie luate in consideratie ambele elemente”.

Interviul pentru determinarea unei forme de protecţie constă într-o audiere a solicitantului de azil de către un funcţionar al Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, anume desemnat de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Cererea de azil este soluţionată pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului şi a motivelor invocate de solicitant, care sunt analizate în raport cu situaţia concretă din ţara de origine şi cu credibilitatea solicitantului. Funcţionarul emite o hotărâre prin care: recunoaşte statutul de refugiat; acordă protecţia subsidiară; sau respinge cererea de azil. Împotriva acestei hotărârii, se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată. În cazul în care plângerea a fost depusă în termenul legal, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluţionării plângerii. Plângerea motivată se depune numai la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi sau, după caz, la structura teritorială a acestuia care a emis hotărârea de respingere a cererii de azil şi va fi însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a cererii de azil, motivele plângerii şi înscrisurile sau orice alte elemente pe care îşi sprijină plângerea. Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente. În etapa judecătorească de solutionare a cererilor de azil, dezbaterile au loc in sedinta secreta,  respectandu-se principiului confidenţialităţii. Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Solicitantul de azil are dreptul de a fi asistat de un avocat, atat pe parcursul interviului, cat si in procedura de solutionare pe cale legala (fond, recurs).

Autor av. Carmen Leon | aprilie 10 , 2015 | 0

Dragii nostri cititori si colaboratori,

Fie ca Pastele sa va aduca in suflet lumina, intelepciune, intelegere… Pace! Bucurati-va de momente frumoase alaturi de cei dragi, de soare si de flori!

Cautati LUMINA Mantuirii in oamenii dragi care va inconjoara! Daruiti voi iubirea ce doriti sa primiti de la ceilalti!

Cu drag,

Cabinet de avocatura Leon si asociatii.

Hristos a Inviat!

Autor av. Carmen Leon | aprilie 10 , 2015 | 1

Există unele situaţii în care, la cererea petiţionarului, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru pot fi restituite (integral, parţial sau proporţional), conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 80/2013. Acest lucru se intampla doar atunci cand taxa platita nu era datorata, cand s-a platit mai mult decat cuantumul legal sau cand, in procesul de divort, partile au renuntat la judecata ori s-au impacat. Procedura concreta prin care poate fi recuperata taxa platita deja a fost stabilita recent printr-un act normativ intrat in vigoare la sfarsitul lunii ianuarie 2014.

SITUAŢII ÎN CARE TAXELE JUDICIARE DE TIMBRU SE RESTITUIE:

• când taxa plătită nu era datorată;
• când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal;
• când acţiunea/cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale;
• când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă sau când reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât (se restituie doar jumătate din sumă);
• când în procesul de divorţ părţile au renunţat la judecată/s-au împăcat (se restituie doar jumătate din sumă);
• când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă (taxa se restituie proporţional cu admiterea contestaţiei);
• în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională, precum şi în cazul respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române;
• când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici (se restituie doar jumătate din sumă);
• în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abţine sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă (se restituie doar jumătate din sumă);
• în alte cauze expres prevăzute de lege.
Pentru a-si recupera banii achitati deja, contribuabilul solicitant depune cererea de restituire la instanta judecatoreasca competenta. Mai departe, cererea, solutionata de instanta de judecata, va fi depusa la registratura unitatii administrativ-teritoriale (organul fiscal local) la care a fost achitata taxa. Potrivit art. 45 alin. 3 din OUG 80/2013, dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat in termen de un an de la data nasterii sale.

Autor av. Carmen Leon | aprilie 10 , 2015 | 2

Infracţiune contra libertăţii psihice a persoanei. Hărţuirea.

Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă. Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Aceasta incriminare a fost introdusa in noul Cod penal, pentru a sanctiona acele comportamente cand diferite persoane – in special femei – sunt asteptate si urmarite pe strada sau in alte locuri publice ori sunt agasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natura a crea o stare de temere sau de ingrijorare persoanei in cauza.

Conform NCPP, plangerea prealabila trebuie sa fie introdusa in termen de 3 luni din ziua in care persoana vatamata a aflat despre savarsirea faptei. “Cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data cand reprezentantul sau legal a aflat despre savarsirea faptei”, se arata in actul normativ citat.

Ca răspuns la realităţile existente în societate la acest moment, legiuitorul a introdus în N.C.p. infracţiunea de hărţuire, distinct de infracţiunea de hărţuire sexuală (a se vedea art. 223 din N.C.p.), care poate fi comisă prin: – urmărirea persoanei – supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altui loc frecventat de partea vătămată. Aceste acţiuni ale făptuitorului constituie infracţiunea de hărţuire dacă sunt îndeplinite două cerinţe esenţiale cumulative: 255 ca ele să se desfăşoare în mod repetat şi fără drept sau interes legitim. Urmarea imediată a faptei o constituie producerea, cauzarea unei stări de temere. Fapta poate fi săvârşită şi prin: – efectuarea de apeluri telefonice sau alte comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă (ceea ce include, spre exemplu, poşta electronică sau mesaje scrise transmise prin intermediul telefonului mobil). În această din urmă situaţie, se cere fie ca efectuarea acestor comunicări să fie frecventă sau, fără a fi frecventă, să aibă un conţinut care să producă persoanei vătămate o stare de temere. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca aceste comunicări să îi provoace persoanei vătămate o stare de temere. Din economia textului rezultă că fapta prevăzută la alineatul 1 este distinctă de aceea prevăzută la alin. 2, fiind sancţionate diferit. Apreciem că, în situaţia comiterii faptei atât în varianta prevăzută la alin. 1 cât şi în aceea prevăzută la alin. 2, se poate aplica făptuitorului o pedeapsă în limitele prev. la alin.1, fără a exista un concurs de infracţiuni între cele două, argumentat de dispoziţia finală a alin.2 – „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Autor av. Carmen Leon | aprilie 9 , 2015 | 2

Ai avut vreo relație care să te fi lăsat confuză, golită, epuizată? A încercat să te seducă cu promisiuni, daruri, complimente și vorbe de dragoste, pentru ca apoi să te abandoneze când te așteptai mai puțin și când aveai mai multă nevoie de el? Ai avut vreodată impresia că ai început prin a te îndrăgosti de Făt Frumos pentru ca, la final, să te desparți de Dl. Problemă? I-ai descoperit trecutul ascuns și ai fost expusă laturii sale întunecate? Te-a mințit în mod cronic și cu privire la orice: trecutul lui, relațiile lui, acțiunile, identitatea și intențiile sale? S-a întâmplat ca cel mai frumos vis să se transforme în cel mai cumplit coșmar? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „da”, este foarte probabil să te fi întâlnit cu unul dintre așa numiții „prădători sociali”: în termeni clinici, un psihopat.

În ciuda notorietății pe care au căpătat-o odată cu filmul Psycho, al lui Alfred Hitchcock, psihopații nu sunt niște persoane incomode, retrase și bizare. Dimpotrivă, mai mereu par fermecători, deschiși și perceputi oameni normali de cei din jurul lor. De altfel, acesta este principalul lor atu pentru a seduce “masca sănătății”. Este foarte important să ne informăm cu privire la simptomele psihopatiei pentru a ne putea proteja de acești indivizi periculoși. Experți în psihopatie oferă, în esență, aceeași listă a trăsăturilor de personalitate care descriu un psihopat. Sunt indivizi capabili să exercite asupra celorlalți o formă superficială de seducție, sunt credibili și par inteligenți. Se folosesc de aceasta mască pentru a-i atrage pe ceilalți și pentru a-i controla. Comparat cu alte tipuri de stări patologice, psihopații nu au deliruri și nici nu arată manifest alte semne ale gândirii iraționale. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea celor care intră în contact cu ei îi consideră pentru o vreme “perfect sănătoși”. Chiar și atunci când comit crime, psihopații știu exact ce fac. Au discernământ, înțeleg perfect ceea ce societatea consideră a fi bun sau rău. Se întâmplă doar să facă anumite excepții în ceea ce privește comportamentul lor anormal, care, potrivit propriilor evaluări, se plasează undeva în afara oricăror norme, deasupra regulilor stabilite de stat și în general în afara oricăror tip de reguli ale umanității.

Printre altele, psihopaților le lipsesc cu desăvârșire manifestările psihonevrotice. Nu numai că sunt opusul anti-eroilor comici ai lui Woody Allen, dar rămân calmi și cu sânge rece chiar și în situațiile în care răspunsul normal ar fi să experimenteze stres. Deși câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoție, o fac doar cu scopul de a câștiga simpatia. Altminteri, rămân imperturbabili în situații de criză, inclusiv în cazul unui divorț sau al unei despărțiri de o persoană importantă (deși nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru ei), nu simt prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă sunt descoperiți că au comis o crimă și nici când sunt pedepsiți pentru activitățile lor ilegale.

Motto-ul unui psihopat este “marele vis al oamenilor buni sunt oamenii răi”. Psihopații pur și simplu nu pot înțelege ideea de conștiință și nici nu au sentimente pentru ceilalți. Un psihopat consideră toate aceste lucruri doar o formă de slăbiciune. Nu înțeleg că marele lor vis reprezintă coșmarul oamenilor normali. Astfel de indivizi sunt foarte impulsivi și pot sari calul fără prea multe provocări (sau cu provocări foarte mici), dar oricum nimic nu-i destabilizează pentru o perioadă prea lungă. Potrivit aceleiași “rețete”, își pot îndeplini obligațiile doar pentru o perioadă scurtă, atât cât să câștige încrederea. Nu te poți baza pe ei pe termen lung. Nu contează ce promisiuni fac și cât de implicați se declară pentru a le îndeplini, vor ajunge întotdeauna să-i dezamăgească pe ceilalți. De fapt acesta este principalul scop al unui psihopat, dorește să-i rănească și să-i dezamăgească pe cei care au încredere în el.

Psihopații își stabilesc scopuri pe termen scurt. Spun orice le-ar trece prin cap pentru a obține ce vor într-un anumit moment. Mintea lor funcționează ca un fel de GPS care stabilește mereu noi destinații. Oricare ar fi direcția, ei se vor schimba imediat ce li se pare că ceva sau cineva reprezintă, într-un anumit moment, o oportunitate, un drum mai interesant de urmat. Și asta nu se întâmplă doar pentru că psihopații sunt superficiali din punct de vedere emoțional, dar și pentru că sunt invidioși, lacomi și dornici de putere. Își doresc tot ceea ce au alții, orice ar considera ei dezirabil. Poate fi un nou partener, un nou loc de muncă, prestigiu, bogăție sau familie. Vor să aibă relații de succes fără a oferi dragoste, onestitate și fidelitate. Pentru a-și consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi “falsa lună de miere” – sau așa numită perioadă de ispitire, de seducție – își pun la pământ partenerii (și pe toți ceilalți) și le cultivă slăbiciunile. Pentru a putea duce la capăt aceasta îndeletnicire fără a munci prea mult, psihopatul îi seduce, îi intimidează și îi manipulează pe cei din jur, colegi de serviciu sau prieteni. Pentru a se îmbogăţi nu se dau înapoi de la a comite fraude. În general vorbind, psihopații nu se pot opri la nimic și la nimeni, pentru că au nevoie constantă să-și schimbe interesul. Mai devreme sau mai târziu oricum vor simți insatisfacție, se vor plictisi de tot ce au în viață și își vor dori ceva în plus sau ceva diferit. Psihopații sunt impredictibili chiar și în impredictibilitatea lor. Nimeni nu poate spune dinainte când vor începe să saboteze viața altora, ba chiar și pe a lor, pentru aceste scopuri.

Psihopații sunt mincinoși patologici. Fiecare dintre noi a mințit, probabil, la un moment dat. Minciunile psihopatului sunt dăunătoare, el minte cu maliție, ca și cum ar face o formă de sport. Pentru el, minciuna funcționează ca un mijloc de a-i controla pe alții, manipulându-le percepția asupra realității (ceea ce experții numesc abuz psihologic – engl. “gaslighting”). Pentru ei, aceasta este o formă ieftină de divertisment. Ca urmare a superficialității lor emoționale și a incapacității de a se lega de ceilalți, psihopații se plictisesc rapid. Golul lor psihologic îi impinge către o eterna căutare, vor mereu alți oameni pe care să-i poată folosi, caută alte provocări sexuale, alte drumuri în afaceri și noi modalități de a încălca regulile sociale si de a avea o conduita imorala.

Psihopații au o judecată precară și nu reușesc să învețe din experiențe. Epicurienii defineau plăcerea drept absența suferinței. În aceste standarde, putem spune că psihopatul este un epicurian. Caută plăceri pozitive: intensități, emoții și senzații de mare euforie. De regulă nu au grija suferinței și, în general vorbind, a niciuneia dintre consecințele faptelor lor. Își sabotează propriul viitor și-i rănesc pe ceilalți în explozii instantanee de furie sau pur și simplu de dragul unui moment de amuzament, fie el cât de scurt. Majoritatea problemelor lor provin din narcisismul lor fundamental, din ceea ce Cleckley a numit “egocentrismul lor patologic și incapacitatea de a iubi”. Pentru psihopați, oamenii sunt simple obiecte ale căror nevoi și chiar vieți n-au absolut nici o importanță, cu excepția perioadei în care pot fi folosiți. După folosire, îi aruncă.

Psihopații nu simt nimic, nu experimentează nici măcar bucuria sau fericirea foarte profund. Afișează ceea ce Cleckley a numit “o sărăcie generală în toate reacțiile afective majore”. Hare spune că psihopații experimentează mai degrabă “proto-emoții” și mai puțin seria sentimentelor și a emoțiilor umane. Pot simți plăcere pe moment, pot simți voioșie sau încântare atunci când reușesc să-și atingă scopurile. Prin contrast, simt frustrare temporară sau furie atunci când dorințele lor sunt încălcate. Nu pot experimenta, însă, emoții adânci, cum ar fi dragostea pentru celălalt, empatia, mila, remușcările, tristețea, regretul și nici măcar anxietatea sau depresia. Principala lor emoție este disprețul și sfidarea ființelor umane, emoție pe care o maschează cel mai adesea sub masca unei pojghițe de sociabilitate și șarm. Atunci când întâlnește oameni noi, psihopatul efectuează o analiză intuitivă în termeni de costuri/beneficii pentru a-i clasifica în categoria țintelor, a complicilor sau a obstacolelor în ceea ce și-a propus într-un anumit moment. Țintele sunt folosite pe post de complici, după care sunt înlăturate, în momentul în care utilitatea lor expiră.

De vreme ce psihopații ajung în cele din urmă să-i alieneze pe toți cei din jurul lor – prin comportamentul lor dur și lipsit de scrupule -, continuă să găsească plauzibilă masca sănătății lor doar acele persoane care nu au ajuns să-i cunoască prea bine, cei care suferă de tulburări similare de personalitate sau cei care au făcut investiții emoționale nesănătoase în individul psihopat. Cei care refuză să vadă adevărul cu privire la psihopat și la prezența lui în viețile lor devin adesea alibiuri ale acestuia, lipiți de el în ciuda oricăror evidențe raționale ale tulburării lui psihologice și ale acțiunilor lui discutabile.

Ca urmare a superficialității, psihopatul suferă de ceea ce psihologii numesc “pierderea specifică a semnificației”. Nu numai că nu sunt capabili să înțeleagă – la un nivel emoțional profund – cum funcționează ceilalți, dar nu-și înțeleg nici măcar comportamentul propriu sau motivațiile. Știu în mod intuitiv cum să-i dezamăgească și să-i manipuleze pe ceilalți. Dar n-ar putea să spună de ce le vine să facă asta. Pentru că nu găsesc că ar fi ceva în neregulă cu ei și cu acțiunile lor, au eșecuri mizerabile și la o eventuală terapie.

Pentru a-și îmbunătăți comportamentul, un individ trebuie să-și înțeleagă defectele și să aibă dorința de mai bine, de dragul celor pe care-i iubește. Psihopații nu au asemenea motivații. Trăiesc exclusiv pentru plăcerea proprie. Pentru a găsi anumite forme de divertisment, se angajează în ceea ce Cleckley numește “comportament fantastic și nepotrivit”. Situația devine încă și mai dificilă dacă se adaugă diverse tipuri de dependență – de sex, de droguri sau de alcool – alegere, de altfel, destul de obișnuită la ei, în special ca urmare a lipsei lor de control asupra impulsurilor și din cauza nevoii lor constante de excitanți. Psihopații prosperă în depravare și transgresie. După ce se comportă relativ normal o perioadă de timp, pot deveni brusc  furtunoși și nedisciplinați, își pocnesc soția sau încep o ceartă fără să fi fost provocați. Cleckley subliniază și faptul că psihopații au rareori gânduri de suicid. Așa cum pot rareori să experienteze o formă adâncă de fericire (care pentru cei mai mulți decurge dintr-o viață ordonată și din iubirea pentru familie și prieteni), psihopații nu sunt capabili să experienteze nici formele adânci de nefericire care i-ar putea împinge către gânduri suicidare.

Psihopații pot simți câteodată atașament intens, fără a avea, însă, legături emoționale. Unii au infatuări obsesive care-i determină să rămână legați de ținta lor pentru perioade de timp extinse. Oricum, acest tip de comportament nu este provocat de vreun sentiment real de dragoste și nici măcar de îndrăgostire. Mai degrabă provine dintr-un sentiment de proprietate. Psihopații cred că este dreptul lor de a fi proprietarii femeii pe care o doresc pentru moment și li se pare la fel de normal să o înlăture imediat ce n-o mai vor. În general vorbind, pentru psihopați relațiile sexuale funcționează ca o formă de detensionare și ca o modalitate de a exercita control asupra celorlalți. Sexualitatea nu este un mod de a te conecta – ceea ce, cu timpul, implică legături emoționale și obligații morale reciproce.

Nu în cele din urmă, psihopații sunt renumiți pentru că “eșuează să urmeze un plan de viață”. Un psihopat poate fi foarte ambițios. Dar sunt puțini cei care ajung puternici sau faimoși, eșec pus în special pe seama lipsei lor de răbdare și seriozitate în a urma scopuri pe termen lung, care cer dedicare sau muncă serioasă. De fapt, ei se mută de la o diversiune temporară (și cel mai adesea distructivă) la alta, în căutarea acelui ceva care să le atenueze sentimentul foarte intens de plictiseală.

Dacă ai întâlnit vreodată un astfel de bărbat, cel mai bun sfat pe care îl dau psihologii este simplu: nu te strădui să-l salvezi pe el. Salvează-te tu!

Claudia Moscovici

Update Carmen Leon

Autor av. Carmen Leon | aprilie 4 , 2015 | 0

Sora vitrega a Cristinei Verona se lupta pentru doua case cu varul sinucigasei.

La doi ani dupa tragedia care a zguduit toata lumea buna a Capitalei, un nou scandal sta sa inceapa pe o mostenire colosala care a ramas in urma Cristinei Verona.

Si-a ucis mama cu sange rece, dupa care s-a spanzurat de calorifer! Ziarista Cristina Verona, care traia ca o printesa in buricul Capitalei, a socat pe toata lumea, in 2011, cand a facut gestul criminal iar apoi s-a sinucis.

Acum, la doi ani de la tragedie, doua dintre rudele ziaristei si-au declansat razboi pentru marea mostenire! Mai exact, Daniela Parvulescu, sora vitrega a Cristinei, s-a prezentat la notar dupa ce succesiunea celor doua defuncte, mama si fiica, fusese deschisa de catre varul primar al Cristinei, Panait Stan, la nicio luna dupa decesul acestora, sora vitrega nefiind citata, asa cum prevede legea notarilor.

“Tardiv, deorece existau certificate de mostenitor pe numele acestuia, imobilul din Primaverii fiind instrainat in timpul record, de o luna, de la deces, precum si bunurile mobile, notarul D.P netinand cont de o sentinta civila pe care varul a depus-o la dosarul de succesiune, pentru ca din sentinta reiesea clar existenta surorii vitrege. Acum suntem in faza in care ne luptam la Judecatoria Sectorului 1 pentru anularea certificatelor de mostenitor, iar la Parchet a fost depusa o plangere penala impotriva notarului”, a declarat avocata Carmen Leon, reprezentantul legal al Danielei Parvulescu.

Daca despre varul Cristinei Verona nu a stiut nimeni nimic pana acum, nici sora vitrega a ziaristei nu a aparut in public in momentul tragediei, si asta pentru ca relatia dintre cele doua a fost dintotdeauna mai rece.

(Mariana Apostol)

http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000309289&id_inst=2

http://www.cancan.ro/actualitate/bataie-pe-mostenirea-ziaristei-ucigase-sora-vitrega-a-cristinei-verona-se-lupta-pentru-doua-case-cu-varul-sinucigasei.html

SEDIUL PRINCIPAL


Sos. Viilor 78-88, bloc 103, sc. 3, sector 5, Bucuresti