Dreptul la azil. Acordarea statutului de refugiat/protectie subsidiara.
Autor av. Carmen Leon | aprilie 16 , 2015 | 4
Instrumentele juridice naţionale care reglementează sistemele de azil în România, sunt: Legea 122/2006 privind azilul în România; Legea nr.362 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 (include textul Convenţiei în română); Legea nr.361 pentru aderarea României la Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 (include textul Convenţiei în română).
Autoritatea centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul azilului, precum şi de aplicarea dispoziţiilor prezentei legi este Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul manifestării de voinţă, exprimată în scris sau oral, din care să rezulte că acesta solicită protecţia statului român, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de legea nr. 122/2006.
În România procedura de soluţionare a cererilor de azil (procedura ordinară) este structurată în două faze, administrativă şi judecătorească. În faza administrativă sunt analizate în mod individual cererile de azil de către autorităţile administrative, pe baza interviului efectuat cu solicitantul de azil, a documentelor de la dosarul personal şi a informaţiilor din ţara de origine. În faza judecătorească, solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse pot exercita două căi de atac, situaţia acestora urmând a fi analizată de instanţele de judecată.
Autorităţile competente să primească o cerere de azil sunt următoarele: Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi formaţiunile sale teritoriale; structurile Poliţiei de Frontieră Române; structurile Autorităţii pentru Străini; structurile Poliţiei Române; structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei.
Statutul de refugiat şi protecţia subsidiară se acordă pe o perioadă nedeterminată. Protecţia umanitară temporară se acordă pe o perioadă determinată, care nu poate depăşi 2 ani.
Persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: există motive temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa securităţii statului român; sau, persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.
Potrivit art. 23, alin. 1 din Legea nr. 122/2006 privind azilul in Romania, statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi persoanei fără cetăţenie care, fiind în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită datorită aceloraşi motive menţionate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă. Manualul UNHCR (Office of the United Nations High Commissioner for Refugees), cunoscuta ca Agentia ONU pentru refugiati, referitor la Proceduri si criterii de determinare a statutului de refugiat, in paragraful 37 si urmatoarele, mentioneaza: „fraza (in urma unei temeri bine intemeiate de a fi persecutata), este cheia definitiei (n.n. a statutului de refugiat). Notiunea de temere fiind subiectiva, definitia implica prezenta unui element subiectiv la persoana care solicita sa fie recunoscuta ca refugiat. Elementului temere – care este o stare de spirit si o conditie subiectiva – ii este adaugat calificativul „bine intemeiata”. Rezulta ca statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existenta a unei stari de spirit a celui in cauza, ci si de situatia obiectiva pe care se bazeaza aceasta. Termenul „temeri bine intemeiate „contine deci atat un element subiectiv, cat si unul obiectiv, iar pentru determinarea existentei unei temeri bine intemeiate trebuie luate in consideratie ambele elemente”.
Interviul pentru determinarea unei forme de protecţie constă într-o audiere a solicitantului de azil de către un funcţionar al Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, anume desemnat de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Cererea de azil este soluţionată pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului şi a motivelor invocate de solicitant, care sunt analizate în raport cu situaţia concretă din ţara de origine şi cu credibilitatea solicitantului. Funcţionarul emite o hotărâre prin care: recunoaşte statutul de refugiat; acordă protecţia subsidiară; sau respinge cererea de azil. Împotriva acestei hotărârii, se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată. În cazul în care plângerea a fost depusă în termenul legal, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluţionării plângerii. Plângerea motivată se depune numai la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi sau, după caz, la structura teritorială a acestuia care a emis hotărârea de respingere a cererii de azil şi va fi însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a cererii de azil, motivele plângerii şi înscrisurile sau orice alte elemente pe care îşi sprijină plângerea. Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente. În etapa judecătorească de solutionare a cererilor de azil, dezbaterile au loc in sedinta secreta, respectandu-se principiului confidenţialităţii. Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Solicitantul de azil are dreptul de a fi asistat de un avocat, atat pe parcursul interviului, cat si in procedura de solutionare pe cale legala (fond, recurs).