Blog

Autor av. Carmen Leon | februarie 28 , 2018 | 1

Cum putem identifica o persoana cu trasaturi narcisiste sau psihopatice?

Motivul pentru care psihopatia nu este inclusa in manualele de boli psihice consta in faptul ca ea este o trasatura de personalitate. Adica te nasti si mori cu aceasta trasatura, spre deosebire de bolile psihice care vin si trec. Deci bolile psihice au in ultima instanta un leac, pe cand psihopatia nu are. De aceea, psihopatia o veti gasi in manualele psihologilor si mai ales ale celor din domeniul judiciar, pentru ca toti ucigasii in serie sunt psihopati. Voi face referire doar la psihopatia „conjugala”, care se manifesta in relatia de cuplu cu  partenerul vulnerabil/slab.

Iata cateva trasaturi ale partenerului psihopat:

  • Volubilitate in exteriorul cuplului
  • Farmec superficial, eleganta vestimentara, pedant
  • Supraevaluarea grandioasa a propriei valori
  • Siret / manipulativ
  • Lipsa remuscarilor sau a sentimentului de vina
  • Afectiune superficiala
  • Cruzime / lipsa empatiei
  • Control slab al comportamentului
  • Absenta unor teluri realiste pe termen lung
  • Impulsivitate
  • Nu accepta responsabilitatea pentru propriile actiuni
  • Relatii de cuplu frecvente si de scurta durata.
  • Capacitatea de a pudra creierul tuturor .
  • Aproape orice persoană, indiferent de studii sau conditie sociala, poate fi păcălită la început de masca de normalitate a psihopatului și poate ajunge să fie implicată într-o relație cu un asemenea individ dereglat.
  • În orice caz, chiar dacă unii dintre noi se simt cuceriţi de un psihopat în faza initială de atracție, când el se străduiește să pară mai bun decât un individ normal, foarte puțini oameni, de fapt, aleg să rămână cu un psihopat, odată ce masca de normalitate a acestuia a picat și încep să-i vadă adevărata fire răutăcioasă, abuzivă și maladivă.  Fazele iniţiale de atracţie, fascinaţie şi îndrăgostire sunt destul de normale. Narcisistul psihopat îşi compune cea mai bună faţadă alături de un  partener orbit de iubirea care se înfiripă.
  • Un proces de selecţie naturală apare însă mult mai târziu, pe măsură ce relaţia evoluează, când psihopatul îşi arată adevărata faţă şi relaţia este supusă unor încercări. Psihopaţii nu pot forma relaţii emoţionale de ataşament cu alţii, dar pot mima extrem de bine aceste relaţii.
  • Celor din exterior, chiar si rudelor, le par oameni săritori, sociabili, de încredere, încântători. Tind să aibă familii şi job-uri stabile şi sunt în marea lor parte oameni educaţi. Psihopatul se poate detaşa rapid şi uşor de acţiunile lui, neavand empatie şi implicându-se emoţional într-un grad foarte mic.
  • Spre deosebire de psihopati, narcisistii sunt concentrati doar asupra personalitatii lor. Ei sunt centrul universului, vei gravita in jurul axei lor. Sunt manipulativi in incercarea de a obtine ceea ce doresc si formeaza relatii toxice. Trecutul lor este plin de momente dramatice si sunt foarte buni actori in rolul de victime. Le place sa se victimizeze, intotdeaua ceilalti au fost de vina.
  • La inceput ti se plang tie de faptul ca partenerele anterioare au fost geloase, reci, enervante, nebune, mai apoi te vei alatura si tu listei. In opinia lor, tu esti nebuna, proasta, impulsiva, agresiva etc.
  • Dupa lingusirea si complimentele de la inceput, pe masura ce relatia progreseaza, ei vor incepe sa te critice, sa te insulte in mod subtil, sa faca glume pe seama ta, acuzandu-te ca esti prea sensibila in cazul in care te vei supara.
  • Isi vor alege cuvintele cu grija provocand reactia dorita. Daca reactionezi, vor folosi reactia ta impotriva ta, nerecunoscand cauza care a determinat acea reactie, punand la indoiala propria ta sanatate  psihica, spunandu-ti ca ai inteles gresit.
  • Scopul principal al narcisistilor si al psihopatilor, este cel de a va aduce intr-o stare in care nu puteti trai fara ei, si fac totul nu pentru a construi o relatie sanatoasa, ci pentru a obtine control emotional/material asupra ta, facandu-te sa crezi ca nu poti trai fara ei. Iti va plati vacante, vei locui in casa lui, te va plimba cu masina lui de lux, iti va face cadouri, minimizand tot ce vei face tu pentru el.
  • Pentru un psihopat narcisist, orice rană deschisă devine o invitaţie la ospăţ. El o va tăia şi mai adânc! Fără să pară că simte durerea ta. Sau mai degrabă să se simtă suficient de incitat de durerea ta pentru a o accentua! Va răsuci cuţitul în vechile tale răni cu o plăcere sadică! Te va transforma fără ezitare într-o victimă. Şi te va lovi, devaloriza, agresa verbal, fizic şi emoţional prin toate mijloacele! Şi nu se va opri! Dintr-un admirator al tău, poate deveni cu uşurinţă un demolator, un agresor care te devalorizează constant, mergând până la un nivel absurd. Merite pe care ţi le ridica initial în slăvi, se pot transforma peste noapte în defecte grave, şi ţinte ale ironiilor lui! Toata lumea te va respecta, el nu o va face, el va cauta sa te depersonalizeze.
  • Principala satisfacţie a unui psihopat narcisist va fi să te facă dependent de el. Va duce la nivel de artă această activitate. Şi se va simţi satisfăcut doar în momentul în care va simţi PUTEREA. Faptul că te poate domina complet, şi că a găsit o modalitate de a te obliga să fii „la mâna lui”, îi asigură lui orgasmul intelectual.
  • După unele studii, un psihopat narcisist este un dependent de putere. Un individ bolnav de frică, ce alege ca medicament puterea. Sau mai degrabă iluzia puterii! Psihopatii sunt excitati de nevoia de a domina si pentru ca morala nu-i retine, sfarsesc prin a se purta mitocaneste.
  • Unii dintre acestia avand personalitate psihopatoida reusesc sa ajunga in top,  datorita lacomiei lor de bani sau putere, a perseverentei care-i propulseaza in varf, in afaceri sau in relatii publice, politice. Joaca cu vorbele duce la orbire. In acest fel trasaturile psihopatoide fundamentale se metamorfozeaza in calitati de lider de succes. Şi orice victimă care acceptă, din diverse motive, să încurajeze şi să valideze această iluzie, alimentează automat dependenţa unui psihopat narcisist! La fel cum narcomanul are nevoie de drog, fumătorul de ţigară şi alcoolicul de băutură, pentru a ţine, măcar temporar, sub control fricile puternice, un psihopat narcisist are nevoie de iluzia puterii. Şi de exercitarea cât mai frecventă a ei asupra altor persoane!
  • Deoarece ştie că doar obţinând funcţii, posturi importante sau controlul asupra unor poziţii cheie, va reuşi să găsească suficiente victime lipsite de apărare, asupra cărora să-şi verse nelimitat sadismul. În final, mascând comportamentele disfuncţionale, un psihopat narcisist va reuşi să urce pe scara socială, sacrificând pentru asta orice efort, şi agravând şi mai mult depresia şi anxietatea sa cronică, astfel încât va creşte şi mai mult nevoia de dominare, medicamentul său pentru ele. Până la un nivel incontrolabil!
  • Un psihopat narcisist, de regulă, va refuza să accepte disfuncţionalitatea sa, nerecunoscandu-si niciodata vina, caz în care orice efort în direcţia corectării lui va fi compromis din start! Cum poţi să repari ceva atâta vreme cât tu refuzi să accepţi că disfuncţionalitatea ar fi prezentă, şi că reparaţia este necesară? Pentru că a accepta existenţa unei probleme este primul pas pentru remedierea ei. Iar în lipsa primului pas, nici procesul nu se mai poate declanşa!

    Cum facem sa iesim de sub dominatia unui psihopat narcisist?

    Cel mai eficient „tratament” pentru cazurile de genul acesta este să sprijini victimele lor, ca să conştientizeze problema. Ca să facă un efort pentru a ieşi de sub dominarea unui psihopat narcisist. Să înveţe să devină asertive, să lupte pentru propria persoană, sa se valorizeze şi să refuze cu maximă fermitate dominarea celor în cauză. Odată ce victimele unui psihopat narcisist înţeleg problema, şi devin conştiente de pericolele la care se expun, pot alege să ceară sprijin, şi în cazul fericit, să iasă din zona de conflict.

  • Finalul relaţiei cu un narcisist este foarte tensionat emoțional, este punctul culminant al unui lung lanț de umilinţe și subjugare. Este o răzvrătire a părţilor funcţionale şi sănătoase ale personalităţii partenerei împotriva tiraniei narcisistului.
  • Narcisistul psihopat recreează pentru parteneră cadrul emoţional care l-a format pe el de la început: capriciu, nestatornicie, arbitrar, abandon emoțional (fizic sau sexual).
  • Lumea devine nesigură, terifiantă, iar viata ei fara un scop in lipsa lui, aceasta mai putandu-se agăţa doar de un singur reper: narcisistul psihopat. Şi se agaţă cu disperare. Dacă este un lucru care se poate spune cu certitudine despre cei care se asociază cu narcisişti, acela este că sunt în mod vizibil, chiar foarte vizibil, depedenţi.
  • Partenera nu ştie ce să facă – lucru perfect normal în haosul in care este relaţia cu narcisistul psihopat. Ea nu stie ce vrea și, într-o bună masură, cine e și ce vrea să devină. Aceste întrebări fără răspuns limitează abilitatea partenerei de a percepe realitatea, de a o evalua şi de a o cântări așa cum este. Păcatul ei primordial este că s-a îndrăgostit de o imagine, nu de o persoană reală. Când relaţia se încheie, ceea ce se deplânge este golirea imaginii.
  • Dacă vă recunoașteţi în ipostaza victimei, poate că decizia care trebuie luată în noaptea de Anul Nou (la ceas de bilant) sau de ziua lui, ar fi aceea de a vă regăsi puterea interioară și de a căuta ajutor din afară pentru a scăpa de narcisistul sau de psihopatul din viața dvs. Nu mai permiteți unui individ malefic să vă abuzeze și să vă controleze pentru tot restul vieții, pentru ca meritați mult mai mult decat atât.
  • Indiferent cât de grave par la prima vedere unele consecinţe – divorţ, despartire, demisie, conflicte fizice sau procese în instanţă, orice efort este  justificat, deoarece orice psiholog vă poate confirma că dependenţele netratate se agravează constant. Şi comportamentul disfuncţional în primă fază al unui psihopat narcisist se va agrava rapid în majoritatea cazurilor, dacă nu se acţionează ferm!

    Cât de diferit este creierul unui psihopat de cel al unui om obişnuit

    Creierul psihopaţilor a revenit în atenţie, acesta fiind diferit de cel al oamenilor normali, după cum au arătat studiile cercetătorilor de-a lungul timpului.
    Cercetătorii care au scanat creierul celor condamnaţi pentru crimă, viol sau asalt au descoperit dovezi puternice privind modificările în activitatea celebrală a acestora. Studiul publicat în luna mai  de psihiatrii de la King’s College din Londra au spus că diferenţele psihopaţilor îi diferenţiază de alţi criminali antisociali.

    Studiul a descoperit că psihopaţii sunt afectaţi de o lipsă de empatie şi au mai puţină materie cenuşie pentru a înţelege emoţiile.

    Un material al CNN realizat a încercat să explice această diferenţă prin prezentarea unui scanări ale creierului. Se poate observa că în scanări creierul are două culori: de la roşu la albastru. Zonele albastre sunt pur şi simplu inactive, iar în creierul psihopaţilor acele zone sunt fix cele care ar trebui să se ocupe cu empatia şi emoţia.

    Cei de la CNN au discutat cu doctorul Jim Fallon, de la Universitatea din California. El a spus că lobul frontal este aproape oprit şi lobul temporal, amigdala are şi el zone albastre. Acestea controlează emoţia, iubirea, etica, iar în creierul acestora nu funcţionează prea bine în creierul unui psihopat.

    Aceste dovezi sunt importante şi pentru sistemul de justiţie, pentru că în cazul unei crime judecătorii pot cere scanarea creierului pentru a vedea dacă criminalul este psihopat sau nu. Acest lucru nu exonerează pe nimeni de culpă, dar oferă mai multe explicaţii asupra mobilului unei crime sau unui masacru, aşa cum a fost cel de la Newtown, Connecticut.

    Evident, trebuie să separăm psihopatia de cei care au probleme de personalitate, asociate cu violenţa. De multe ori, o persoană violentă şi care nu se poate controla nu este psihopat. Ba mai mult, aceştia din urmă pot părea oameni normali, pentru că ştiu să se controleze şi să se integreze în  societate, dar le lipseşte empatia.

     

  • Relatii toxice, psihopati, narcisisti, dominare, divort. De la drumul de nicaieri catre drumul spre niciunde.   av. Carmen Leon

Autor av. Carmen Leon | aprilie 9 , 2015 | 2

Ai avut vreo relație care să te fi lăsat confuză, golită, epuizată? A încercat să te seducă cu promisiuni, daruri, complimente și vorbe de dragoste, pentru ca apoi să te abandoneze când te așteptai mai puțin și când aveai mai multă nevoie de el? Ai avut vreodată impresia că ai început prin a te îndrăgosti de Făt Frumos pentru ca, la final, să te desparți de Dl. Problemă? I-ai descoperit trecutul ascuns și ai fost expusă laturii sale întunecate? Te-a mințit în mod cronic și cu privire la orice: trecutul lui, relațiile lui, acțiunile, identitatea și intențiile sale? S-a întâmplat ca cel mai frumos vis să se transforme în cel mai cumplit coșmar? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „da”, este foarte probabil să te fi întâlnit cu unul dintre așa numiții „prădători sociali”: în termeni clinici, un psihopat.

În ciuda notorietății pe care au căpătat-o odată cu filmul Psycho, al lui Alfred Hitchcock, psihopații nu sunt niște persoane incomode, retrase și bizare. Dimpotrivă, mai mereu par fermecători, deschiși și perceputi oameni normali de cei din jurul lor. De altfel, acesta este principalul lor atu pentru a seduce “masca sănătății”. Este foarte important să ne informăm cu privire la simptomele psihopatiei pentru a ne putea proteja de acești indivizi periculoși. Experți în psihopatie oferă, în esență, aceeași listă a trăsăturilor de personalitate care descriu un psihopat. Sunt indivizi capabili să exercite asupra celorlalți o formă superficială de seducție, sunt credibili și par inteligenți. Se folosesc de aceasta mască pentru a-i atrage pe ceilalți și pentru a-i controla. Comparat cu alte tipuri de stări patologice, psihopații nu au deliruri și nici nu arată manifest alte semne ale gândirii iraționale. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea celor care intră în contact cu ei îi consideră pentru o vreme “perfect sănătoși”. Chiar și atunci când comit crime, psihopații știu exact ce fac. Au discernământ, înțeleg perfect ceea ce societatea consideră a fi bun sau rău. Se întâmplă doar să facă anumite excepții în ceea ce privește comportamentul lor anormal, care, potrivit propriilor evaluări, se plasează undeva în afara oricăror norme, deasupra regulilor stabilite de stat și în general în afara oricăror tip de reguli ale umanității.

Printre altele, psihopaților le lipsesc cu desăvârșire manifestările psihonevrotice. Nu numai că sunt opusul anti-eroilor comici ai lui Woody Allen, dar rămân calmi și cu sânge rece chiar și în situațiile în care răspunsul normal ar fi să experimenteze stres. Deși câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoție, o fac doar cu scopul de a câștiga simpatia. Altminteri, rămân imperturbabili în situații de criză, inclusiv în cazul unui divorț sau al unei despărțiri de o persoană importantă (deși nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru ei), nu simt prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă sunt descoperiți că au comis o crimă și nici când sunt pedepsiți pentru activitățile lor ilegale.

Motto-ul unui psihopat este “marele vis al oamenilor buni sunt oamenii răi”. Psihopații pur și simplu nu pot înțelege ideea de conștiință și nici nu au sentimente pentru ceilalți. Un psihopat consideră toate aceste lucruri doar o formă de slăbiciune. Nu înțeleg că marele lor vis reprezintă coșmarul oamenilor normali. Astfel de indivizi sunt foarte impulsivi și pot sari calul fără prea multe provocări (sau cu provocări foarte mici), dar oricum nimic nu-i destabilizează pentru o perioadă prea lungă. Potrivit aceleiași “rețete”, își pot îndeplini obligațiile doar pentru o perioadă scurtă, atât cât să câștige încrederea. Nu te poți baza pe ei pe termen lung. Nu contează ce promisiuni fac și cât de implicați se declară pentru a le îndeplini, vor ajunge întotdeauna să-i dezamăgească pe ceilalți. De fapt acesta este principalul scop al unui psihopat, dorește să-i rănească și să-i dezamăgească pe cei care au încredere în el.

Psihopații își stabilesc scopuri pe termen scurt. Spun orice le-ar trece prin cap pentru a obține ce vor într-un anumit moment. Mintea lor funcționează ca un fel de GPS care stabilește mereu noi destinații. Oricare ar fi direcția, ei se vor schimba imediat ce li se pare că ceva sau cineva reprezintă, într-un anumit moment, o oportunitate, un drum mai interesant de urmat. Și asta nu se întâmplă doar pentru că psihopații sunt superficiali din punct de vedere emoțional, dar și pentru că sunt invidioși, lacomi și dornici de putere. Își doresc tot ceea ce au alții, orice ar considera ei dezirabil. Poate fi un nou partener, un nou loc de muncă, prestigiu, bogăție sau familie. Vor să aibă relații de succes fără a oferi dragoste, onestitate și fidelitate. Pentru a-și consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi “falsa lună de miere” – sau așa numită perioadă de ispitire, de seducție – își pun la pământ partenerii (și pe toți ceilalți) și le cultivă slăbiciunile. Pentru a putea duce la capăt aceasta îndeletnicire fără a munci prea mult, psihopatul îi seduce, îi intimidează și îi manipulează pe cei din jur, colegi de serviciu sau prieteni. Pentru a se îmbogăţi nu se dau înapoi de la a comite fraude. În general vorbind, psihopații nu se pot opri la nimic și la nimeni, pentru că au nevoie constantă să-și schimbe interesul. Mai devreme sau mai târziu oricum vor simți insatisfacție, se vor plictisi de tot ce au în viață și își vor dori ceva în plus sau ceva diferit. Psihopații sunt impredictibili chiar și în impredictibilitatea lor. Nimeni nu poate spune dinainte când vor începe să saboteze viața altora, ba chiar și pe a lor, pentru aceste scopuri.

Psihopații sunt mincinoși patologici. Fiecare dintre noi a mințit, probabil, la un moment dat. Minciunile psihopatului sunt dăunătoare, el minte cu maliție, ca și cum ar face o formă de sport. Pentru el, minciuna funcționează ca un mijloc de a-i controla pe alții, manipulându-le percepția asupra realității (ceea ce experții numesc abuz psihologic – engl. “gaslighting”). Pentru ei, aceasta este o formă ieftină de divertisment. Ca urmare a superficialității lor emoționale și a incapacității de a se lega de ceilalți, psihopații se plictisesc rapid. Golul lor psihologic îi impinge către o eterna căutare, vor mereu alți oameni pe care să-i poată folosi, caută alte provocări sexuale, alte drumuri în afaceri și noi modalități de a încălca regulile sociale si de a avea o conduita imorala.

Psihopații au o judecată precară și nu reușesc să învețe din experiențe. Epicurienii defineau plăcerea drept absența suferinței. În aceste standarde, putem spune că psihopatul este un epicurian. Caută plăceri pozitive: intensități, emoții și senzații de mare euforie. De regulă nu au grija suferinței și, în general vorbind, a niciuneia dintre consecințele faptelor lor. Își sabotează propriul viitor și-i rănesc pe ceilalți în explozii instantanee de furie sau pur și simplu de dragul unui moment de amuzament, fie el cât de scurt. Majoritatea problemelor lor provin din narcisismul lor fundamental, din ceea ce Cleckley a numit “egocentrismul lor patologic și incapacitatea de a iubi”. Pentru psihopați, oamenii sunt simple obiecte ale căror nevoi și chiar vieți n-au absolut nici o importanță, cu excepția perioadei în care pot fi folosiți. După folosire, îi aruncă.

Psihopații nu simt nimic, nu experimentează nici măcar bucuria sau fericirea foarte profund. Afișează ceea ce Cleckley a numit “o sărăcie generală în toate reacțiile afective majore”. Hare spune că psihopații experimentează mai degrabă “proto-emoții” și mai puțin seria sentimentelor și a emoțiilor umane. Pot simți plăcere pe moment, pot simți voioșie sau încântare atunci când reușesc să-și atingă scopurile. Prin contrast, simt frustrare temporară sau furie atunci când dorințele lor sunt încălcate. Nu pot experimenta, însă, emoții adânci, cum ar fi dragostea pentru celălalt, empatia, mila, remușcările, tristețea, regretul și nici măcar anxietatea sau depresia. Principala lor emoție este disprețul și sfidarea ființelor umane, emoție pe care o maschează cel mai adesea sub masca unei pojghițe de sociabilitate și șarm. Atunci când întâlnește oameni noi, psihopatul efectuează o analiză intuitivă în termeni de costuri/beneficii pentru a-i clasifica în categoria țintelor, a complicilor sau a obstacolelor în ceea ce și-a propus într-un anumit moment. Țintele sunt folosite pe post de complici, după care sunt înlăturate, în momentul în care utilitatea lor expiră.

De vreme ce psihopații ajung în cele din urmă să-i alieneze pe toți cei din jurul lor – prin comportamentul lor dur și lipsit de scrupule -, continuă să găsească plauzibilă masca sănătății lor doar acele persoane care nu au ajuns să-i cunoască prea bine, cei care suferă de tulburări similare de personalitate sau cei care au făcut investiții emoționale nesănătoase în individul psihopat. Cei care refuză să vadă adevărul cu privire la psihopat și la prezența lui în viețile lor devin adesea alibiuri ale acestuia, lipiți de el în ciuda oricăror evidențe raționale ale tulburării lui psihologice și ale acțiunilor lui discutabile.

Ca urmare a superficialității, psihopatul suferă de ceea ce psihologii numesc “pierderea specifică a semnificației”. Nu numai că nu sunt capabili să înțeleagă – la un nivel emoțional profund – cum funcționează ceilalți, dar nu-și înțeleg nici măcar comportamentul propriu sau motivațiile. Știu în mod intuitiv cum să-i dezamăgească și să-i manipuleze pe ceilalți. Dar n-ar putea să spună de ce le vine să facă asta. Pentru că nu găsesc că ar fi ceva în neregulă cu ei și cu acțiunile lor, au eșecuri mizerabile și la o eventuală terapie.

Pentru a-și îmbunătăți comportamentul, un individ trebuie să-și înțeleagă defectele și să aibă dorința de mai bine, de dragul celor pe care-i iubește. Psihopații nu au asemenea motivații. Trăiesc exclusiv pentru plăcerea proprie. Pentru a găsi anumite forme de divertisment, se angajează în ceea ce Cleckley numește “comportament fantastic și nepotrivit”. Situația devine încă și mai dificilă dacă se adaugă diverse tipuri de dependență – de sex, de droguri sau de alcool – alegere, de altfel, destul de obișnuită la ei, în special ca urmare a lipsei lor de control asupra impulsurilor și din cauza nevoii lor constante de excitanți. Psihopații prosperă în depravare și transgresie. După ce se comportă relativ normal o perioadă de timp, pot deveni brusc  furtunoși și nedisciplinați, își pocnesc soția sau încep o ceartă fără să fi fost provocați. Cleckley subliniază și faptul că psihopații au rareori gânduri de suicid. Așa cum pot rareori să experienteze o formă adâncă de fericire (care pentru cei mai mulți decurge dintr-o viață ordonată și din iubirea pentru familie și prieteni), psihopații nu sunt capabili să experienteze nici formele adânci de nefericire care i-ar putea împinge către gânduri suicidare.

Psihopații pot simți câteodată atașament intens, fără a avea, însă, legături emoționale. Unii au infatuări obsesive care-i determină să rămână legați de ținta lor pentru perioade de timp extinse. Oricum, acest tip de comportament nu este provocat de vreun sentiment real de dragoste și nici măcar de îndrăgostire. Mai degrabă provine dintr-un sentiment de proprietate. Psihopații cred că este dreptul lor de a fi proprietarii femeii pe care o doresc pentru moment și li se pare la fel de normal să o înlăture imediat ce n-o mai vor. În general vorbind, pentru psihopați relațiile sexuale funcționează ca o formă de detensionare și ca o modalitate de a exercita control asupra celorlalți. Sexualitatea nu este un mod de a te conecta – ceea ce, cu timpul, implică legături emoționale și obligații morale reciproce.

Nu în cele din urmă, psihopații sunt renumiți pentru că “eșuează să urmeze un plan de viață”. Un psihopat poate fi foarte ambițios. Dar sunt puțini cei care ajung puternici sau faimoși, eșec pus în special pe seama lipsei lor de răbdare și seriozitate în a urma scopuri pe termen lung, care cer dedicare sau muncă serioasă. De fapt, ei se mută de la o diversiune temporară (și cel mai adesea distructivă) la alta, în căutarea acelui ceva care să le atenueze sentimentul foarte intens de plictiseală.

Dacă ai întâlnit vreodată un astfel de bărbat, cel mai bun sfat pe care îl dau psihologii este simplu: nu te strădui să-l salvezi pe el. Salvează-te tu!

Claudia Moscovici

Update Carmen Leon

Autor av. Carmen Leon | octombrie 5 , 2014 | 2

PENSIA DE INTRETINERE MINORI

Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere

(1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.

(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Plata pensiei de întreţinere

(1) Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

(3) De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.

Potrivit acestor texte legale, in cazul unui divort, in esenta, parintii au obligatia acordarii intretinerii in favoarea copiilor lor minori, insa coroborat cu regula ca intretinerea va fi materializata intr-o suma de bani, prin obligarea parintelui debitor, numai daca exista dovezi si temeiuri rezonabile a crede ca acesta nu isi va executa obligatia in mod voluntar ori ca acesta deja nu isi executa obligatia in discutie.

Instanta (de tutela), prin hotararea de divort, stabileste contributia fiecarui parinte la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor.

Asadar, in cazul divortului, efectele acestuia asupra relatiilor patrimoniale dintre parinti si copii reclama ca parintii sa fie obligati din oficiu la plata unei pensii de intretinere, independent de dovedirea unei stari de nevoie a copiilor. Interpretand per a contrario, deducem ca – in orice alta situatie, deci si atunci cand casatoria nu a fost desfiintata prin divort – parintii (in speta, parintele care nu mai locuieste cu copiii minori) pot fi obligati sa achite o suma de bani – cu titlu de pensie de intretinere, necesara pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatire profesionala a copiilor – doar cu conditia existentei unor probe evidente din care sa rezulte ca debitorul obligatiei nu si-o executa de buna voie.

Asa cum prevede si textul legal, pensia poate fi stabilita de instanta numai in situatia in care parintele nu intelege sa execute de buna voie intretinerea. Regula generala este ca intretinerea se executa in natura prin asigurarea celor necesare traiului si prin suportarea costurilor pentru cresterea si educarea copiilor, in functie de necesitatile curente ale acestora, plata pensiei de intretinere constituind o exceptie de la aceasta regula si trebuind a fi tratat ca atare, iar instantele urmand sa uzeze de aceste dispozitii legale doar in cazurile in care se impune cu necesitate o astfel de solutie, legea, in esenta, promovand buna intelegere intre parti, in folosul minorului.

Daca paratul/a nu are un venit cert (nu lucreaza cu forme legale sau  nu are un serviciu stabil in momentul judecarii) atunci instanta va lua ca reper in stabilirea pensiei de intretinere nivelul salariului minim pe economie.

Pentru programari: 0723.646.221

Divort, partaj si taxe timbru
Autor alex | iunie 30 , 2014 | 0

Instanţa competentă

(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Cererea reconvenţională

(1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

(2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului.

(3) În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.

(4) Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) şi (3) atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior.

Cereri accesorii şi incidentale

(1) La cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la:

a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;

b) numele soţilor după divorţ;

c) locuinţa familiei;

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;

e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;

f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.

(2) Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.

(3) De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

Efectele divorţului

Art. 401

Drepturile părintelui separat de copil

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

Art. 496

Locuinţa copilului

(1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.

(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Pentru mai multe detalii, consultanta juridica, asistenta/reprezentare juridica, sunati la nr. de telefon: 0723.646.221 sau email: avocat_leon@yahoo.com

Divort
Autor alex | iunie 23 , 2014 | 0

Divorţ. Competenţa internaţională în cazul  căsătoriei încheiate într-un stat membru  al Uniunii Europene între cetăţeni români.

Competenţa teritorială a instanţelor române.

 

[box type=”info”] 1. Care este instanţa competentă în desfacerea căsătoriei între doi cetăţeni români, încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene?[/box]

Faţă de împrejurarea că părţile au încheiat căsătoria în strainatate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, potrivit cărora: „Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului;  sau în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi;  sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru.

b) instantele judecatoresti din statul membru de cetatenie a celor doi soti sau, în cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

Deoarece părţile au cetăţenie română, se aplică dispoziţiile art. 3 lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii. Am observat insa, din practica instantelor judecatoresti ca acestea au apreciat că, prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, fara a lua in calcul competenţa teritorială alternativă. Prin urmare, criteriul cetăţeniei părţilor prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este, dupa aprecierea instantelor romane, subsidiar, subsecvent, celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor soţi sau a unuia dintre ei.

[box type=”info”] 2. Care este instanţa competentă teritorial să judece desfacerea căsătoriei, când unul dintre soţi nu are locuinţa în ţară?[/box]

Pentru a determina competenţa teritorială, devin incidente prevederile art. 914 din acest act normativ. Articolul 915 Noul C. pr. civ. dispune: „(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.” Ipoteza în cauza de faţă este aceea în care pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţele române sunt competente internaţional, situaţie care determină competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului.

 

Procese cu elemente de extraneitate, castigate de cabinetul nostru:

http://portal.just.ro/299/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=29900000000379805&id_inst=299

http://portal.just.ro/299/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=29900000000344052&id_inst=299

http://portal.just.ro/94/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=9400000000073966&id_inst=94

 

SEDIUL PRINCIPAL


Sos. Viilor 78-88, bloc 103, sc. 3, sector 5, Bucuresti